Year: 2014

Azi am mers cu Tudor la Teatrul de Păpuși pentru prima dată. Activitatea în sine nu a fost complet nouă pentru micuț, la grădiniță a mai avut ocazia să asiste la scurte scenete. Dar acum a fost prima întâlnire cu sala cu spectacol, cu actorii/păpușile și cu zumzetul continuu aferent unei săli pline de pitici. Micuțul nostru a fost captivat de poveste, atent la detalii, nerăbdator să-l vadă pe lup în acțiune (lupul a fost de altfel personajul preferat), iar la final a vrut să urce pe scenă. Își dorește să mai meargă – a înșirat ordinea în care ar dori să vadă următoarele povești, deci cu siguranță vom repeta experiența.

Luca a plecat la altă grădiniță. Luca era prietenul lui Tudor și unul dintre puținii băieței rămași în grupă. Acum a rămas Tudor cu încă un băiețel si vreo 6 fetițe. Tot e bine, ar fi putut fi singurul băiețel din grupă. Ce m-a preocupat pe mine mai mult a fost impactul emoțional pe care această ”despărțire” ar putea să o aibă asupra prichindelului nostru. La început, îl menționa pe Luca destul de des, era principalul motiv de încântare dimineața când porneam spre grădiniță. După plecarea lui, nu-l mai pomenește deloc. Dacă e supărat, nu arată. Pare trist uneori, dar nu putem ști care e motivul real. În urmă cu câteva zile ne-am făcut curaj și am încercat să-i explicăm lui Tudor situația. Părea confuz: ”nu știu ce tot spui acolo, Luca e prietenul meu” repeta el.

Tudor vorbește/povestește singur uneori; ultima oară când l-am întrebat cu cine vorbește ne-a răspuns: ”cu puiul de lângă mine”. Nu era nici un pui evident, iar când am încercat să merg pe partea respectivă nu m-a lăsat. Este a doua sau a treia oară când se întâmplă asta, deși animalul ales însoțitor diferă.

Luna asta toate opționalele sunt deschise testării, azi micuții au avut lecția de dans. I-am cerut detalii lui Tudor, mi-a povestit câte ceva, pare să-i placă. Să vedem cum decurg și celelalte.

Anul acesta în Septembrie, planetele s-au aliniat și noi am sărbătorit ziua lui Tudor pe plaja turcească, însoțiți de tataia Ovidiu.

A fost o excursie-experiment, cam totul a fost nou iar ce era consacrat în rutina zilnică a fost testat. Dar să începem cu începutul: am plecat cu mașina dimineața la ora 5, Tudor s-a trezit de-a binelea când l-am ridicat din pătuțul lui dar în mașină a adormit la loc liniștit. Pe drum, a fost neașteptat de cuminte și înțelegător: s-a jucat cu mașinuțele și a răsfoit cărțile luate pentru drum, a cântat și s-a uitat pe geam. La sfârșitul călătoriei, trăgând linie, am ajuns la concluzia surprinzătoare că n-am făcut nici o pauză special pentru Tudor, a suportat foarte bine drumul lung și nu s-a plictisit.

Ora de culcare seara s-a decalat ajungând aproape de 22.00. După cină, mergeam de obicei la o plimbare pe faleză, apoi reveneam în cameră pentru lapte și povestea de seară. Tudor a dormit cu tataia Ovidiu, ceva nou pentru el, dar s-a adaptat minunat și s-a bucurat: bunicul era solicitat zilnic pentru povești, mângâiat și călărit pe spate. Somnul de prânz a fost obligatoriu și necesar, după plaja și bălăcitul de dimineață ajungea frânt de oboseală și dormea aproximativ 2 ore.

I-am luat colac micuțului și i-a plăcut teribil să stea în apă: dădea din mâini și picioare și înota până la noi sau lenevea pe spate dirijând o orchestră imaginară.  De ziua lui, i-am făcut o surpriză plăcută și am mers la Aqua Parkul din stațiune. A fost încântat, s-a dat pe tobogane curajos și curios, s-a stropit și s-a fugărit cu o fetiță turcă fără să înțeleagă o iotă din ce spunea ea. După-masă când valurile mării erau mai mari, Tudor se mobiliza să le înfrunte după ce își arăta, încorda și pupa bicepșii. Așa cică face ariciul.

Cu prilejul acestei excursii, am încercat să-i explicăm conceptul de altă limbă sau limbă străină. Rezultatul a fost că ne-a pus pe toți să-i arătăm limba ca să vadă dacă e diferită. El a fost dezamăgit că avem limbile asemănătoare, iar pentru noi a fost clar că nu a priceput nimic.

Singura problemă cu care ne-am confruntat în această excursie a fost mâncarea. A fost multă, variată și gustoasă dar Tudor vroia doar pilaf sau paste sau amândouă. Noi am vrut să ținem cont de dorința exprimată de mititel și rezultatul a fost că, după 3 zile, cumpăram supozitoare de la farmacie – se constipase prințul. A testat deserturile turcești, dar a preferat și a cerut apoi doar un tip de prajitură, un fel de cornuleț însiropat.

În rest, a ascultat de noi într-o manieră rezonabilă, ne-am mai și certat pe alocuri, a primit și câteva pălmuțe pe fund dar ne-am și alintat. A fost o încercare cu destule reușite dar și cu lucruri de reținut și îmbunătățit pentru viitor.

Tudor, un omuleț drăgălaș de altfel și plin de calități, are totuși 2 defecte. Mici, mici dar totuși defecte: are momente când nu ascultă/nu face ce îi spui și refuză/amână folosind orice pretext să facă curat printre jucării. ,,Tudor, te mai dai o dată pe tobogan și apoi mergem acasă,,. ,,NU!,, răspunde micuțul, zâmbind șăgalnic și continuă să se joace la tobogan. În același timp, te urmărește cu privirea, să fie pe fază dacă cumva te apropii de el prea mult să-l duci acasă de-o aripă. ,, Tudor, strânge jucăriile aruncate pe jos!” ,,Mama, planul meu era să le strângi tu” declară el cu nonșalanță sau amână momentul pentru după când va termina…orice face el în momentul respectiv. În astfel de situații, șantajul funcționează uneori, alteori este suficient să-i mai spui o dată și se conformează, iar câteodată nu merge nici o abordare pacifistă și trebuie să fim mai fermi – caz în care se lasă cu țipete și scâncete. În orice caz, răbdarea noastră este testată sistematic.

Etapa lui De Ce? a debutat de ceva timp și se manifestă în forță. Vorbește mult, clar și pune întrebări încuietoare. Ultima nedumerire de ieri: de ce au casele acoperiș? Ca să ne ferim de ploaie am spus noi, în pană de idei. Păi, a continuat Tudor, eu vreau să dăm acoperișul jos după ce se termină ploaia ca să văd cerul. Ok, hai să vedem cum răspundem la asta.. Îmi place că face asocieri și are logică în afirmații, plus că ține  minte întâmplari din zilele precedente.

Am mers în parc, am închiriat o bicicletă cu 3 locuri și ne-am plimbat jumătate de oră. Tudor a stat confortabil așezat între noi 2 și a vorbit tot timpul. De ce apeși pedala? De ce mergem aiurea pe aici? Da, aiurea, așa a spus pentru că ne plimbam pe alei, fără o țintă anume adică. De ce nu pot și eu să țin volanul? Vreau să țin volanul etc. După jumătate de oră, nu știu ce ne durea mai tare: picioarele sau capul. Discursul a culminat cu replica din final. Am coborât din bicicletă, iar Tudor a declarat solemn: Am obosit, hai să mergem acasă.

Încercăm să ne ținem în continuare de programul de seară și la 9:30 maxim să fie în pătuț. Mai nou, se implică și el în prepararea laptelui și este foarte dedicat activității. Am inserat în ritual povestea de seară (și ar fi bine ca versiunile de la o seară la alta să coincidă pentru că altfel te corectează) și uneori și un cântecel urmat de o ședință de mângâiat/masaj; când începe să-l ia somnul, te concediază fără menajamente: gata!